Armură

M-au găsit împrăştiat pe nişte mese.
Fâşiile de carne,
proaspăt scoase din pungi de plastic,
îmi zăceau aiurea pe scândurile lor.
Respiram de peste tot cu fiecare
Aburi de whiskey.

Ce e cu tine, brav luptător ?
Nimic, nimic, am avut o zi grea.
Dar zâmbetul încă îl am,
uitaţi-l pe-un scaun
Şi pot să vorbesc despre Hesse
Şi despre cărţile de psihologie practică
Şi mâna mea ce zace sub masă
Încă poate să deseneze linii drepte

Foarte bine atunci, zise the man in charge.
Îi făcu semn unui servitor
Şi acesta scoase dintr-o desagă curele
De toate culorile
Mai lungi, mai scurte,
Unele drepte şi noi,
Altele tăbăcite, încovoiate de strânsoare,
Toate cu o singură gaură.

M-au luat bucată cu bucată
Şi mi-au strâns în curele
picioarele ca şi cum ar fi
mâinile, aşa cum au fost
Şi trupul mi l-au cuprins
În zeci şi zeci de curele.
Împletite peste mine,
Pielea lor devenise armură.

Eşti gata de luptă, zise the man in charge.
Înăuntrul armurii,
Fâşiile de carne se zbăteau mustind
ca într-o orgie de şerpi.
Şi am simţit atunci, mai clar decât oricând
Că îmi lipseşte o coastă.
Haide să mergem.

Plajă cenușie

Ne plimbam pe plaja cenușie
și nisipul era greu.
Îl frământam împreună
Și pașii noștri răzbăteau
din amintire sau din uitare.
Nisipul era greu,
Și frământat de noi
Sau înghițit de valuri
Tot nisip rămânea

Cerul coborâse și el pe plajă
Dar rămăsese adânc
Din ceața lui se coborau lanțuri lungi
ca niște frânghii de salvare
La capetele lor atârnau candelabre
cu lumânările furate
Iar sticlele lor se loveau
În clinchetul atât de clar al pustiului

Și noi eram aici atât de vechi
Încât trupurile ni se croiseră după vânt.
Nici nu aveam unde pleca.
În stânga noastră
falezele erau mai înalte decât cerul

Trupurile noastre erau ușoare ca două raze
Și ne spuneam
Cuvinte pe care nu le-am spus atunci.
Desprinse din gurile noastre
Se prindeau de sticlele candelabrelor
Le mângăiau clinchetul
Făcându-le să tresalte
Ridicându-le ușor din leagănul lanțurilor

Am vrut să te îmbrățișez
Dar trupurile noastre s-au suprapus ca două holograme
Cu spaimă deșartă
Amândoi ne-am constatat goliciunea

Ce putem face? te-am întrebat.
În timp ce răscoleam nisipul
Mi-am dat singur seama de răspuns :
Nisipul, nisipul cenușiu.
Ca să ne reclădim
Ar trebui adunat nisipul răscolit,
Cernită marea pentru nisipul înghițit de ea,
Și arajat cu grijă
Întocmai cum fusese la început

Mărimi și forme

În fața mea scena era goală, luminile se aprindeau la întâmplare. Rând pe rând, pe fețele tuturor apăreau nuanțe verzi sau roșii ca și cum am fi fost o pădure de semafoare. Cel mai ciudat lucru era că mă aflam într-un moment fără nici un fel muzică. În boxe nu se auzea nici măcar un zgomot de fond care să asigure că sunt încă în funcțiune. Așa că oamenii vorbeau în jurul meu, și șoaptele lor răsunau straniu, ca o ploaie artificială, fiind desprinse parcă din visul chinuit al unui copil abandonat într-o gară.

După câteva clipe, au urcat pe scena din fața noastră niște tipi care nu arătau deloc a muzicieni. Unul dintre ei semăna cu un cavaler burgund din cântecul nibelungilor. Purta plete și își ținea chitara ca pe o armă. Restul îi erau scutieri și îl urmau în liniște. Au intrat fără să spună un singur cuvânt, fără măcar să salute mulțimea, fără măcar să vorbească între ei. Odată intrați pe scenă, burgundul a început să își sune chitara, la fel și scutierii, ca și cum ar fi fost izgoniți de undeva în mijlocul concertului și s-ar fi refugiat aici ca să îl continue.

Piesa nu avea versuri, burgundul și scutierii își țineau gurile închise și lucrau la chitare cu gesturile unor oameni care își făceau datoria. Sunetul lor a acoperit brusc șoaptele și semafoarele au tăcut.
Piesa era despre pădure și despre lupi. Se pare că aici fusese o pădure cândva, chiar în locul în care ne aflam noi acum. Iar în locul nostru erau lupi, cu ochi scânteietori, care îi cutreierau desișurile iar și iar, în căutare de pradă. Înainte să vâneze, își îndreptau cu toții capetele înspre cer și urletele lor se împleteau. Unii aveau un urlet greu, puternic în timp ce urletul altora era subțire și ascuțit, ca plânsul unui copil. Sunetul groazei avea nevoie de toate aceste glasuri. Și urletul pornea din inima și firea fiecăruia. Undele lui răscoleau întreagă pădure și cutremurau fiecare formă de materie.
Puteam să simt undele și venele îmi vibrau. Ochii ne scânteiau în timp ce chitara burgundului se avânta mai adânc și mai adânc. În sufletele noastre, în urletele lupilor.
Nimeni nu mai spunea nici un cuvânt acum. În liniștea din spatele chitarei, fiecare îl privea pe celălalt ca pe o oglindă.

Cu secunde în urmă, mamele noastre aveau douăzeci și ceva de ani și ne purtau. Se întâlniseră în camera de deasupra, ca într-o petrecere privată, în timp ce pântecele lor găzduitoare se curbau în fața ambiției materiei din interior. Își complimentau unghiile și părul, căci erau cele mai străine lucruri care aparțineau de fiecare. Erau goale și atingerile lor nevinovate provocau zâmbete ascuțite și stranii, dar niciodată stânjenite. Apoi s-au așezat toate pe podea. Aplecându-se, s-au despicat fiecare ca niște caise coapte.
Așa am coborât noi aici.

Chitara devenea grea și burgundul se unduia odată cu ea în mișcări ample. Scutierii la fel. Sunetul devenise de necontrolat.
Ca niște alge scufundate, trupurile noastre urmăreau undele, fără să opună cea mai mică rezistență. Eram cu toții în voia lor. În camera noastră, fiecare cărămidă, lumină, suflare părea să fi fost turnată dupa acele unde, izvorâte ca o profeție din urletul lupilor.

Către sfârșitul melodiei, burgundul și scutierii își recăpătaseră postura de oameni care își făceau datoria. Fețele lor însă purtau urma unor trăiri intense.
Sunetul chitarei s-a pierdut încet, încet ca o amintire. În urma lui, șoaptele au răsărit, din nou, ca niște vrăbii electrice pierdute prin sală. Și luminile ne-au colorat din nou în roșu și verde, ca pe o pădure de semafoare.

Egipt

Piața era plină cu oameni care protestau împotriva dictatorului. Peste ei au năvălit semeni de-ai lor, urcați pe cai și pe cămile și au început să îi lovească furibund. Cei de pe jos se apărau cum puteau. Loveau cu steaguri și pancarte.

Erau filmați de departe și erau mici. Cu greu puteai distinge cine avea cal sau cine era pe jos, cu atât mai puțin puteai să le vezi fețele. Cu atât mai puțin puteai să îți dai seama că sunt egipteni, arabi, negrii sau caucazieni. Erau mici și numai clădirile din jur puteau să dea vreun context problemei. Erau oameni.

Mi-am dat seama atunci că noi, oamenii avem niște valori comune, cu toții. Culmea este că într-un fel, aceste valori ne apropie de animale. Valorile noastre comune sunt cât se poate de pământești.

O valoare comună este violența. Fiecare am fost confruntați cumva cu violență. Oamenii din piață se confruntau acum cu ea. Violența este instrumentul de bază al constrângerii, al impunerii unei anumite voințe. Toate popoarele au ucis, au lovit, s-au impus cumva. Chiar și în contextul unei apărări, violența există. E ceva comun tuturor oamenilor. Și este comun și animalelor, deopotrivă. Violența separă nivelurile piramidei trofice. Violența separă nivelurile piramidei sociale și ale dominației mondiale. În final, totul se rezuma aici. La furie dezlănțuită, la durere fizică pe care o provoci altuia. Pură, nemijlocită.

O altă valoare comună este tinerețea, vigoarea. Cei ce erau în piața erau tineri. Revoluțiile le fac tinerii. Ei au inițiativa și puterea fizică, ei sunt capabili de violență, de luptă. Puterea politică, intelectuală poate să fie a bătrânilor, înțelepciunea poate fi a lor. Dar totul poate fi rupt și călcat în picioare de forța fizică pură. Cuvintele și steagurile pot fi rupte. Clădirile lor pot fi doborâte. Totul pornește din voință, totul are nevoie de energie pentru a se întâmpla. Energia e celor tineri, în toate organismele vii. De la caisele verzi care se țin tare pe crengi, până la oameni, gheparzi și rechini. Timpul îi oferă fiecărui individ prilejul și energia acțiunii pure. Apoi i le ia.

Putem să ne împachetăm în toate ambalajele de pe lume. Ele vor face viața mai interesantă. Ne vor duce poate la trăiri spirituale intense. Ne vor face să simțim că suntem oameni cumva.

Dar jos, la nivelul pământului, e totul o încleștare de mușchi și de oase.

 

Tablou oxigen (var 2)

În ziua în care s-a întâmplat, eram la fel de sedat ca de obicei. Dimineața fusese grea, o mustrare de conștiință mi se trezise subit, după o absență de luni de zile. Era ascuțită. Eram de multă vreme conștient ce viață duceam, dar procese îmi făceam din ce în ce mai puțin. Când apăreau însă erau la fel de groaznice ca și coșmarurile din copilărie. M-am pus pe băut cu vână, mi-am zis să beau că trece. Toate trec când bei. Am băut ca și cum aș fi luat un medicament, până când mustrarea s-a prefăcut într-un colac de plajă spart, golit de aer. Apoi m-am întins și am băut din nou.

Când intram în binecuvântare, detaliile urâte începeau să se cearnă. Nici măcar nu îl vedeam pe F în jur. Nu vedeam hainele nespălate de luni de zile, rupte, de pe noi. Nu vedeam că locuim amândoi într-un apartament din care mai rămăseseră becurile și saltelele. Pereții căpătaseră culori incerte de la vomă și mucegai. În ochii mei însă, acestea se împleteau într-un tapet distins, cu crini imperiali stilizați.

Eram doi refugiați. Eram aici ca într-o închisoare a rușinii. Nu puteam ieși. Atunci când o făceam, ne uitam în stânga și în dreapta ca nu cumva să ne recunoască cineva. La un moment dat în viață, fusesem amândoi respectați și ne potriveam în puzzle-ul mare. Acum, privirile orișicui ar fi generat alte și alte procese. Doamne, cât uram procesele și mustrările și privirile. Și toți se uitau, cu milă sau cu dispreț. Uram ambele atitudini deopotrivă, dar cel mai mult mă scotea din minți ca cineva să îmi fi adus aminte că la un moment dat fusese bine. Ce să știe ei. Inexplicabil ajungi să îți pierzi controlul, să simți că ești pe pârtie, că indiferent ce faci și cum te întorci, te duci și te duci în jos. Oamenii care priveau și judecau nu înțelegeau asta. Ei nu fuseseră niciodată pe pârtie. Norocoșii.

Și cel mai neplăcut sentiment era că totul se repeta. Mulți se plâng de monotonie la serviciu sau în căsnicie. Noi aveam monotonia supremă, cea a beției continue. Timpul nu avea nici început și nici sfârșit, era ca o bandă a lui Mobius. Nimic nu se întâmpla niciodată pe bune. Nici o persoană nouă, nici o întâmplare de povestit. Ce era cel mai crud era că halucinațiile se repetau, ca și când ajunsesem la marginea minții noastre, atât cât mai aveam. Ne trezeam ca să bem, beam ca să ne culcăm la loc. Totul era o buclă infinită, o viață trăită într-un tambur. Totul trebuia cumva să aibă un sfârșit.

Și în ziua aia am auzit un plâns, în beția mea. Am auzit un plâns atât de pur, atât de curat, ca al unui copil pedepsit. Era atât de limpede, părea să vină dintr-o fântână. Așa că m-am târât înspre ea, m-am târât pâna am ajuns la fântână și i-am ridicat capacul. Fântâna era baia și înauntrul ei era F. Imaginea lui mi-a spart mintea în fâșii de sticlă.
F era ghemuit pe jos lângă cadă și lângă el era un cuțit vechi, cu lama vălurită. Era tăiat adânc pe brațe, venele îi erau despicate.
Semăna cu un duș stricat. Apa din el ieșea cu un calm calculat și îi forma nervuri mici pe brațe. Apoi se scurgea pe jos, pe podeaua lucioasă. Era sânge. Era sânge peste tot.

Eram atât de bulversat încât unei părți din mine îi venea să râdă. Nu credeam că este real. Voiam chiar să îi zic să își închidă robineții.
Dar era el acolo, era real. Nu era nici o fântână, nu era nici un duș, nu era nici o apă. Toate halucinațiile au în comun adevărul. Era adevărat : F își tăiase venele și astea erau ultimele lui clipe. Și în peisajul ăsta cel mai tulburător era plânsul lui, atât de nevinovat. Ochii îi erau roșii și fața mototolită ca o batistă veche.
“Am greșit, am greșit. De ce… de ce…” șoptea printre buze.
“Am greșit… ” și căuta cu privirea un refugiu. Mă găsea doar pe mine și mă privea ca și cum aș fi fost tatăl lui.
“Iartă-mă… Iartă-mă…”

Nu puteam să nu îl privesc cu duioșie. Eram prieteni încă de pe vremea când eram copii. Puteam să văd atât de clar imaginile pe care le invoca, ca și cum i-aș fi fost o oglindă. Era copil acum și trupul său odată greoi se micșorase subit. Avea părul ciufulit și privirea îi tremura. Era un copil care greșise față de părinți. Îi era rușine, îi era o rușine groaznică, mai ales față de el. Tot ce-ar fi vrut era să-și ceară iertare și toate să se spele în lumina unei zile noi.

În același timp, privindu-l, nu aveam cum să nu îl admir. Fusese curajos, mult mai curajos decât mine.
F și-a dat seama că viața îi oferea același tambur și acum îl refuza. Avusese puterea și de a-și refuza propria inerție.
În mintea lui, era prea târziu să mai poată schimba ceva, dar a avut puterea să se pedepsească.

Am fost tatăl lui atunci. Apa din el s-a scurs repede și pielea i s-a albit. Mi-a murit în brațe, în timp ce îl linișteam.
Odată cu ultima lui suflare m-am trezit de-a binelea și am ieșit afară din apartament.

Visul pruncului Iisus

În braţele Fecioarei, Pruncul se foia într-un somn uşor. Mişcărilor sale le lipsea însă stângăcia atât de naturală celorlalţi prunci. Mişcările Lui aveau o armonie mistică, ca aceea a valurilor mării sau a limbilor de foc, toate stinse în cea mai sfântă dintre meditaţii.

Învăluiţi în visare, ochii Pruncului coborau încet înspre interior. Din neguri adânci, ieşeau fire şi fire.  În ţeserea lor, pânzele I se arătau ca o primă revelaţie a Menirii.

Şi Pruncul a văzut atunci un potir, cu vin roşu aprins, plutind din intesarea firelor. Privind înăuntrul potirului, Pruncul se nelinişti: vinul era învolburat şi îi ameninţă pereţii cu revărsarea.
Şi Pruncul a văzut atunci nori grei, la fel de grei ca şi pământul. Nori ce duc apa şi fulgere, ce se crapă şi încep a se sparge. Norii lui Noe.
Şi apa se revarsă în ropote adânci, spălând Pământul pe de-antregul, de la cel mai semeţ dintre vârfuri până la cele mai ascunse râpe. Năvălind, apa scoate în lumină tot ce a fost suflare vreodată, om sau necuvântătoare. Îndreptate spre cer, glasurile lor tânguitoare se amestecă şi se pierd unele într-altele. Totul se spăla.
Şi apa stăruie şi stăruie. Înăuntrul ei, ultimele pâlpâiri de mişcare se sting. Înăuntrul ei, lutul se amestecă şi se topeşte. Deasupra, întinderea aşteaptă ca totul să se macine pentru a renaşte.
Iar pe măsură ce mistuirea se desăvârşeşte, potirul devine din ce în ce mai uşor. Vinul dinăuntrul său dispare în înghiţituri mici şi nebănuite, până când potirul devine gol şi pereţii săi aurii încep să strălucească.

Şi în visul Pruncului, Cerul şi Pământul se unesc din nou întru Lumina. Apele se sparg şi se lasă furate de pământuri. Se furişează în izvoare şi în locul lor încep să răsară măslinii.
Şi Pruncul se ferici privind acestea, dar bucuria lui se umbri atunci când firele teseră din nou pânza potirului. Potirul începu să tremure şi din pereţii lui izvorâră, timide, picături mici, prea mici pentru a curge încă. Însă creşterea lor n-o putea stăvili nimeni, nici chiar El. Picăturile creşteau şi creşteau şi Pruncul ştiu atunci că va veni vremea când potirul va trebui golit din nou. Şi gândul acesta îi dădea un neînţeles sentiment de nelinişte.

Şi atunci, Pruncul se trezi.

And now for something completely different

La intalnirile astea ale scritorilor mereu se intamplau lucruri ciudate, uneori penibile. De obicei, daca nu mi-era jena de una din intalniri, inseamna ca fusesem fermecat. Era una din doua.

Mereu cand intram acolo nu puteam sa ma abtin sa vad lucrurile altfel decat cum erau. Era un fel de boala profesionala.
Majoritatea erau batrani si purtau pulovere ponosite si unsuroase de acum 30 de ani. Mi-era greu sa vad asta. Vedeam in schimb barbati bine, trecuti de prima tinerete. Imbracati in costume de epoca, cu jobene si ceasuri de buzunar. Cu ochelari cu rame scumpe si cu zambete softisticate. Nasul lor parea sa respire cu totul alt aer decat al celorlalti muritori.

Apoi incepea partea de sharing. Fiecare isi prezenta creatia, lucrul la care muncise de ani de zile, in nopti nesfarsite, ingropat sub o veioza bleaga impreuna cu niste sticle de bautura. De obicei asta era cel mai bun catalizator.
In partea asta, domnii bine isi deschideau fracurile fiecare, unii mai repede ca altii. Isi desfaceau camasa, nasture cu nasture si isi aratau fiecare piepturile. Ele nu erau acoperite cu piele, ci cu metal. Si piepturile lor aveau o usa. Fara sa isi dea jos camasile de pe ei, usile se deschideau. Fiecare devenea cate o cutie muzicala, cu o melodie mai armonioasa sau mai scartaita. Jobenele ramaneau pe cap. Zambetele amorteau la locul lor. Atmosfera se umplea de toate melodiile, frustrarile, fanteziile. Toate izvorau din cate o usita metalica. Si camera devenea deodata plina de cutiute muzicale deschise, imbracate in frac si cu joben.

Era cel mai tare freakshow la care fusesem vreodata.

Camera alba

Atunci cand sunt ganditor de obicei ies sa ma plimb. Acum ma intorceam.
Duceam dupa mine un sac usor, plin cu frunze moarte, aramii. Era una din acele dupa-amieze nesfarsite de duminica.
Inauntrul blocului m-am invartit pret de cateva de minute. Blocul avea holuri lungi, lungi si intortocheate, ca niste galerii luminoase. De-a lungul lor, apareau din cand in cand usi, aceleasi usi, albe, cu vizor alb, cu clanta alba. Mereu m-am gandit ca trebuie sa fie o aventura in blocul asta sa iti nimeresti propria usa atunci cand esti beat. Se pare ca arhitectii se gandisera la asta. Oamenii greseau mereu si asa se nasteau noi relatii.
Intotdeauna cand intram in apartament, ramaneam surprins de cat de stramt este. Pe dinafara, usile erau rare, ceea ce dadea impresia ca apartamentele trebuie sa fie spatioase, incapatoare. Nu era asa. De-a lungul peretilor, fara nici o usa vizibila, puteau sa fie incaperi secrete, din acelea in care se intampla lucruri.

Eram deci in apartamentul meu cu sacul de frunze moarte.
Apartamentul meu nu este cu nimic deosebit fata de altele. Are partea lui de rafturi, de carti si de discuri, asa cum au toate apartamentele. Are partea lui de praf. Dincolo de toate astea insa, nu am vazut pana acum nici un apartament cu o camera goala si complet alba, asa cum am eu.
Inauntrul acestei camere nu exista nici cea mai mica bucata de mobila. Camera nu are nici macar lustra sau vreun bec. Tot ce exista inauntrul ei sunt fereastra, parchetul si usa. Peretii sunt acoperiti de cea mai curata vopsea alba facuta vreodata, iar atunci cand lumina patrunde in camera, peretii afiseaza un gest subtil de aprobare. Culoarea lor nu este niciodata calda, nu este niciodata rece. Este alba, de un alb complet, desavarsit.
Oricine mi-ar calca pragul se intreaba de ce tin aceasta camera asa, fara sa aibe nimic.
Trebuie sa spun ca nu am nici o explicatie logica, pe care o minte rationala ar putea sa o accepte. Pur si simplu, aceasta camera a ramas goala. Intotdeauna am refuzat sa pun orice in ea. Ea poarta urmele civilizatiei, prin parchet, prin usa, prin ferestra, mai ales prin vopsea. Dar nu am lasat nimic altceva sa populeze aceasta camera. Nimic care sa se aseze pe parchet, sau care sa acopere fereastra, sau, Doamne fereste, care sa fie fixat in vreun perete.
Camera este goala si complet alba.

Atunci cand sunt ganditor si nu ies sa ma plimb, intru in camera alba.
In goliciunea ei, mereu pare mai mare si mai spatioasa decat este de fapt. Cateodata am impresia ca este un spatiu deschis, ca o piata pustie. O piata pustie a mea.
Cand merg prin camera, peretii albi imi suporta orice fel de desen imaginar. Imi pot insira toate gandurile peste ei. Le pot sterge usor:  daca imi intorc privirea inspre fereastra, dispar ca niste aburi grabiti.

Asa ca am intrat in camera.
Gandurile inca nu imi dadusera pace, iar sacul il adusesem cu un scop.
Am varsat intreg sacul pe parchet, plimbandu-ma de-a lungul camerei in pasi largi. Scuturandu-se din el, frunzele s-au imprastiat. Unele dintre ele au zabovit prin aer, plutind ca niste coli de hartie. Ajungand pe parchet, au ramas totusi frunze.
Si le-am imprastiat usor, le-am distribuit cat mai uniform, pe intreaga podea. Sub ele, parchetul se vedea din ce in ce mai putin. Nuantele lui se pierdeau in aramiul frunzelor. Lumina venea de afara in staruinte lungi. Privita acum, camera alba arata magic. Arata ca si cum peretii, fereastra si usa rasarisera subit din frunze, desi erau aici de ani de zile.
Si atunci m-am rezemat de unul din pereti. M-am asezat pe frunze si m-am rezemat de un perete. Cu picioarele indoite, talpile imi rascoleau usor prin frunze. Din locul meu, puteam sa privesc atat peretii albi, cat si fereastra larga.
Am stat cu orele asa, fara sa-mi fie foame, fara sa ma gandesc ca e o duminica dupa-amiaza.
Am stat si mi-am desenat gandurile pe pereti. Apoi le-am spalat in lumina fereastrei. Intre timp, talpile imi framantau absent bucati de frunze moarte.
In camera alba, rezemat de perete, viata parea sa fie nesfarsita.
Atunci am stiut de ce trebuie sa existe o camera goala. O camera alba.

Privire

Am vazut-o.

Ochii i-au rasarit cumva din niste patrate, definite la fel de bine ca pixelii unui ecran. Era ea.

Intreaga ei figura mi s-a aratat, dar ochii ii vedeam cel mai puternic. Fixati adanc in interiorul pupilelor mele, ma faceau sa uit tot ce se afla in jurul lor. In jurul meu, la fel, nu exista nimic. Cumva, in acest univers, ramasesera doar ochii ei si ochii mei, privindu-se.

Din acea privire puteam sa ii vad orice lumina si umbra a sufletului ei. Nici nu era nevoie sa caut sa le explic. Informatia circula intr-o stare mai pura decat ar putea constiinta sa proceseze. Am stiut atunci toate povestea ei.

Am aflat din privirea ei ca ascundea o amintire cruda, dureroasa din copilarie.
I-am vazut intregi anii de studentie, coafura cu breton, relatiile esuate prin care a trecut cautand alinarea. Cautand orbeste o iubire.
I-am vazut anii de zbatere, de cautari. In privirea ei am distins nopti lungi, petrecute cu spatele rezemat de peretii unui apartament prea stramt.
I-am vazut toate interviurile de slujba, toate umilintele pe care le indurase, toate zambetele amare. Toate erau impachetate in colturi adanci ale privirii.

Ochii ma dureau. Privind adanc, imaginea ei capata mii si mii de poligoane. Toate situatiile prin care trecuse taiasera bucata cu bucata si eliminasera tot materialul nenecesar. Puteam sa vad intreaga sculptura pe care viata o executase asupra ei. Pe masura ce priveam, colturile deveneau din ce in ce mai curate si imaginea din ce in ce mai clara. Stiam ca si ea poate vedea la fel de adanc in mine si ca poate si ea experimenteaza aceeasi durere in privire pe care o simteam si eu.

Si am stiut ca putem sa stam de vorba acum. Ca putem sa ne intalnim si maine si sa stam, la fel, de vorba. Ca am putea face asta si peste o saptamana.
Intre ochii ei si ochii mei, lumina se nascuse din privire.

Sprancene

Cand nu am ce sa fac, de cele mai multe ori ma prostesc cu o foaie si un pix in mana. S-ar zice ca desenez.

De fapt e un gest nervos, mecanic. Nu imi propun sa desenez ceva anume, nu este ceva care sa ma calauzeasca. Efectiv e ca si cum ai avea material in plus si il versi pe hartie.

Desenez fete, desenez expresii. Fara prea multe detalii. Fete din cateva linii, identitati create la secunda. Un cerc, o fata, desenata frontal sau din profil. Doua cercuri mai mici, puncte, ochi. Un triunghi – un nas. O linie curbata : o gura. Cateodata, urechi. Un om nou s-a nascut. Si viata lui e numai pe hartie. Isi trage seva din cateva dare de cerneala.

Ceva se intampla cu expresia creata, cu omul nou de pe hartie, atunci cand ii fac sprancene. Se schimba ceva fundamental la el, mai mult decat s-ar schimba daca i-as mari nasul sau daca i-as stramba gura. Fata capata legitimitate. Dintr-o data, toate trasaturile sunt intarite si expresia se leaga. Este pasul crucial catre maturizarea fetei nou desenate. E o granita care odata trecuta, nu mai poate fi negata. Drumul este ireversibil, sprancele nu mai pot fi sterse. Ele raman acolo. Expresia de pe hartie niciodata nu va mai avea aura naiva de dinaintea sprancenelor.